Sambata noaptea, chinuit de nesomn in urma participarii la o nunta esuata (scuzati pleonasmul) ma razbun pe telecomanda televizorului si ma impiedic de un meci de rugby transmis in reluare pe TVR2: Noua Zeelenada - Romania. Trecand peste diferenta de valoare intre cele doua echipe (echivalenta cu cea dintre AC Milan si Universitatea Craiova la fotbal) si chiar peste ineditul acestui sport deloc mediatizat la noi, trebuie sa marturisesc ca am fost placut surprins, ba chiar de mai multe ori.
In primul rand mi-a placut ca, in ciuda lipsei de perspective, echipa Romaniei a luptat tot meciul pentru cele doua eseuri reusite (scor final 85-8). Poate vi se pare rusinos, dar neozeelandezii au batut, spre exemplu, Portugalia cu 108-0 sau cam asa ceva. Baietii sunt pur si simplu formidabili.
In al doilea rand mi-a placut ca, in ciuda renumelui de “sport sangeros”, nu am vazut ca jucatorii sa se cotonageasca pe teren, sa injure arbitrul (o ganganie pe langa masivii jucatori) sau sa arunce nervosi cu mingea. N-am vazut nici inevitabilele flegme si scarpinaturi intre picioare care parca abia asteapta o camera de luat vederi pentru a deveni publice. Toate astea mi s-au parut ireale dupa ce am vazut cum evolueaza un meci de fotbal intre doua echipe obisnuite din campionatul nostru intern.
Cel mai tare m-au dat pe spate spectatorii, insa. Nu numai ca nu si-au fluierat si huiduit favoritii (nici n-ar fi avut motiv, trebuie sa recunosc), dar aplaudau (nu este o figura de stil, chiar aplaudau, ca la teatru) chiar si jucatorii echipei adverse (romanii nostri) atunci cand reuseau o manevra mai indrazneata. Asta chiar mi s-a parut din alta lume. Asa or fi spectatorii din Noua Zeelanda, sau toti spectatorii de rugby in general? O sa aprofundez subiectul.
